Văzută în spiritul religiei creştine, moartea se poate transforma în contrariul ei, în sensul că moartea întru Iisus (Dumnezeu) înseamnă re‑naştere, salvare şi mântuire. De altfel, credinţa în înviere, după moarte, este fundamentul religiei creştine. Este valorizată, astfel, într‑un alt mod viaţa, care nu ia sfârşit odată cu moartea, ci abia acum începe cu adevărat, fiind viaţa veşnică a spiritului.
Moartea are propria ei mitologie şi fiecare cultură şi‑a configurat o viziune specifică în legătură cu această nelinişte fundamentală a fiinţei umane. În majoritatea credinţelor despre post‑existenţă se constată un element comun: moartea nu este considerată a fi un sfârşit, ci o transformare, în sensul că fiinţa umană se transformă în altceva, nu neapărat în nefiinţă, ci într‑o altă stare. Rolul cutumelor este acela de a atenua şocul încetării fiinţării, moartea fiind considerată o transfor­mare de la o stare la alta, iar ritualurile morţii exprimă, de fapt, o exor­cizare a traumei care provoacă distrugerea. Este o motivare pentru faptul că în toate societăţile culte cunoscute funerariile redau criza şi depăşirea ei, pe de o parte durerea cumplită, angoasa, spaima tulburătoare, iar pe de alta liniştea, speranţa şi consolarea.
Ritualurile şi practicile obişnuite cu această ocazie reprezintă un set unitar de concepţii şi credinţe, din fondul indo‑european, cu multe elemente de veşmânt creştin, adesea cu un rost semnificativ univoc, chiar dacă nu întotdeauna şi nu întrutotul transparent şi coerent pentru noi astăzi, dar care trebuie îndeplinite.