Începând de la prima sa audiţie, Simfonia spaniolă, cea mai cunoscută lucrare a compozitorului Édouard Lalo, a strălucit pe marile scene de concert ale lumii, în interpretarea unor corifei ai artei violonistice din secolul trecut, de la Eugène Ysaye, Fritz Kreisler şi Henryk Szeryng, la fabuloşii violonişti ruşi Jascha Heifetz, Mischa Elman şi Nathan Milstein. Întâmplarea face ca aceeaşi lucrare să fi fost cartea de vizită cu care copilul minune Yehudi Menuhin s-a prezentat în faţa viitorului său maestru şi tutore artistic, George Enescu.
Reper al repertoriului romantic, fermecătoarea Simfonie spaniolă de Lalo constituie pentru şcoala violonistică românească o probă de rafinament tehnic-interpretativ, fiind inclusă atât în programele de învăţământ cât şi în repertoriul concursurilor.
În cazul studiului de faţă, violonistul şi profesorul Ioan Fernbach ne propune o fină analiză sintactică, morfologică şi estetică a Simfoniei spaniole, privită din perspectiva omului de muzică care activează în cadru academic. Prezumtivul cititor căruia i se adresează aceste pagini este exclusiv de specialitate, iar plăcerea lecturii este condiţionată de cunoaşterea profesionistă a tehnicii de „decorticare” a unei opere muzicale, ca şi de abordarea fenomenologică a actului de creaţie. Aparatul critic dezinvolt, vocabularul ultraspecializat şi o elevată cultură în ştiinţele muzicii servesc autorului la identificarea tehnicilor de compoziţie, a logicii şi rigorilor care structurează întregul. Asistăm aşadar la explicitarea mecanismelor prin care apare o operă de artă şi la procesul de transfigurare prin care conţinutul ei spiritual transcende elementelor concrete, de construcţie.