Structural, lucrarea de faţă prezintă o introducere, şase capitole şi o secţiune de concluzii, precum şi o anexă consistentă reprezentând catalogul monumentelor figurative şi repertoriul materialului epigrafic. Lista abrevierilor şi bibliografia încheie lucrarea împreună cu 20 de planşe alb-negru. Religia armatei este un subiect „născut” ca temă distinctă de cercetare la sfârşitul secolului XIX, odată cu excepţionalele contribuţii ale lui Alfred von Domaszewski. Numărul celor care şi-au adus până în momentul de faţă aportul la clarificarea acestei probleme, prin articole sau lucrări de mari proporţii este relativ semnificativ. Totuşi, au rămas încă numeroase semne de întrebare care aşteaptă să primească răspuns. Studiile care au fost efectuate până în prezent nu au depăşit limitele unei structuri cvasi-stereotipice, care evidenţia: calitatea dedicantului (rangul, poziţia socială), originea – etnia (pe baza onomasticii, eventual a menţionării în cuprinsul inscripţiei a locului de baştină), divinitatea; se trecea apoi la datare şi, eventual, la explicarea raţiunii care a determinat ridicarea inscripţiei pentru acea divinitate. În contextul în care ne vom ocupa de întreaga problematică, atât de acele culte adorate din „datorie” cât şi de divinităţi invocate ca urmare a unor porniri sufleteşti, a unor credinţe intime, am preferat să ne intitulăm lucrarea „Religia militarilor din Dacia romană” şi nu „Religia armatei”, aşa cum au făcut-o predecesorii. Lucrarea investighează fenomenul religiei militarilor printr-o analiză de profunzime inexistentă în publicaţiile de până acum. Lucrarea este nu doar o încercare în domeniul istoriei religiilor, al arheologiei sociale, dar şi al antropologiei sociale în contextul în care studiază oamenii şi grupul social din care aceştia fac parte, în cazul de faţă unitatea militară, fie trupă auxiliară, fie legiune, respectiv armata ca ansamblu. Considerăm în acest moment că o conlucrare între aceste discipline este indispensabilă pentru înţelegerea fenomenului religios. Lucrarea cercetează religia grupurilor (adică trupele ca entităţi: alae, cohorte, numeri şi ulterior ca structuri mai ample: trupe auxiliare şi legiuni), formând o instituţie fundamentală a Imperiului şi în particular a provinciei Dacia. Depăşind graniţele Daciei romane, în final se conturează o imagine holistică asupra fenomenului religios al militarilor care şi-au legat numele de provincia nord-dunăreană.